Am observat in cateva dintre blogurile pe care le citesc, o serie de posturi referitoare la procesul angajarii juniorilor in firme, atitudinea partilor implicate si dilema banilor implicati. Nu am nici o competenta in a discuta subiectul angajarilor, deoarece nu am facut in viata mea nici o angajare, in afara interviurilor pe care le-am sustinut in interesul/caciula mea proprie, nu am nici un fel de expertiza. Dar, pentru ca tot trebuie sa existe un dar, nu ma pot abtine sa nu observ ca se perpetueaza un mit pe care nu il consider tocmai util, cel referitor la "cat de putin castigam, dar ce mult ma bucuram de ceea ce faceam". Primul lucru pe care l-as remarca este romantismul expresiei, romantism ce te face sa empatizezi din prima cu persoana in cauza. Nu e de mirare, dat fiind ca reprezinta unul din efectele imediate ale romantismului.
Problema este ca ... romantismul a murit![expresie tembela inspirata de catre Nietzsche si Paul Graham]. Nu am nici o indoiala ca oamenii care povestesc astfel de experiente sunt sinceri in totalitate. Si ii respect pentru ceea ce au facut sau fac in continuare. Insa, imi este extrem de dificil sa cred ca o astfel de experienta personala (conditiile particulare) este repetabila. Din acest motiv mi se pare inutila in contextul discutiei generale.
Faptul ca mi-am permis la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu sa muncesc gratis sau pe bani nesemnificativi mi se pare o extravaganta in comparatie cu ceea ce se intampla in realitate. Repet, nu am cunostinta de situatii specifice, dar a cere un salariu de 400 de euro nu mi se pare o lipsa de modestie.
Am incercat sa ocolesc pe cat posibil o exprimare foarte directa, dar nu reusesc. Logica mea este urmatoarea, daca iti permiti sa lucrezi pe un salariu mai mic de 300 de euro, inseamna ca ai si alte surse de finantare, nu importa care [nu ne intereseaza, o matusa bogata, casa ta proprie si personala, masina castigata la loteria nationala ...], dar nu isi mai are rostul in discutia de fata. A generaliza plecand de la o situatie particulara poate reprezenta un teren foarte fragil, pe care este usor sa gresesti. Este la fel de adevarat ca un salariu nu te va imbogati niciodata, dar nici nu trebuie sa te transforme intr-un sclav:
Problema este ca ... romantismul a murit![expresie tembela inspirata de catre Nietzsche si Paul Graham]. Nu am nici o indoiala ca oamenii care povestesc astfel de experiente sunt sinceri in totalitate. Si ii respect pentru ceea ce au facut sau fac in continuare. Insa, imi este extrem de dificil sa cred ca o astfel de experienta personala (conditiile particulare) este repetabila. Din acest motiv mi se pare inutila in contextul discutiei generale.
Faptul ca mi-am permis la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu sa muncesc gratis sau pe bani nesemnificativi mi se pare o extravaganta in comparatie cu ceea ce se intampla in realitate. Repet, nu am cunostinta de situatii specifice, dar a cere un salariu de 400 de euro nu mi se pare o lipsa de modestie.
Am incercat sa ocolesc pe cat posibil o exprimare foarte directa, dar nu reusesc. Logica mea este urmatoarea, daca iti permiti sa lucrezi pe un salariu mai mic de 300 de euro, inseamna ca ai si alte surse de finantare, nu importa care [nu ne intereseaza, o matusa bogata, casa ta proprie si personala, masina castigata la loteria nationala ...], dar nu isi mai are rostul in discutia de fata. A generaliza plecand de la o situatie particulara poate reprezenta un teren foarte fragil, pe care este usor sa gresesti. Este la fel de adevarat ca un salariu nu te va imbogati niciodata, dar nici nu trebuie sa te transforme intr-un sclav:
- daca imi pierd locul de munca, mor de foame
nici nu trebuie sa te transforme intr-un ascet:
- atata timp cat imi platesc cazarea, mancarea si abonamentul RATB, nu mai am nevoie de altceva
- de cati bani ai nevoie pentru a trai in Romania?