in seara asta, am urmarit un documentar despre Yes. Acum, nu stiu cine isi mai aduce aminte de Yes, o trupa mai veche, de pe vremea cand muzica se invartea cu 33 sau 45 de rpm si nu cu 128 sau 320 de kbps. Si astfel am ajuns si la subiectul acestui post. Ascultand toti inginerii de sunet, producatorii sau managerii de turneu din acea perioada, mi-am dat seama cat de mult sunt legate muzica si suportul pe care este ea oferita publicului. Stiu, nu am inventa eu roata, nici macar masina de separat sunetul, dar vad cat de usor uitam unele lucruri pe care le luam ca fiind venite de-a gata. Am sarit atat de usor din vagon in vagon, de pe vinyl pe compact disc si de pe compact disc pe mp3 player, astfel incat am devenit foarte usuratici in a masura calitativ muzica pe care o ascultam.
Adesea ne plangem de calitatea muzicii din ziua de astazi. Nu mai sunt trupele de altadata, sau trupele de alta data nu mai scot albumele cu care eram obisnuiti, blah-blah ... Dar ce s-a intamplat de fapt? Trupele cu care eram obisnuiti s-au uitat la noi, cum abandonam rand pe rand, fiecare dintre suporturile traditionale, in cautarea solutiei ideale de a asimila pe nemestecate muzica pe care clamam de atatea ori ca o iubim. O data cu divortul de suportul traditional, am renuntat si la un alt element foarte strans legat de acesta. Mai precis, la structura albumului clasic [sa imi fie iertat ca tratez la gramada toate stilurile muzicale, dar rand pe rand, rock-ul a preluat din jazz si blues, hip-hop-ul din rock, muzica electronica si-a dorit sa faca albumele pe care le scoteau trupele de rock, si asa mai departe]. Faptul ca un album clasic din anii saptezeci, optzeci era definit de o structura solida, coerenta de la prima piesa si pana la ultima, si aici nu vorbesc despre discurile conceptuale, gen The Wall, Pictures at the Exhibition, Ollias of Sunhillow, sau altele, dar albumul obisnuit avea o coloana vertebrala, un fir interior pe care erai de la inceput tentat sa il urmezi, venea si din faptul ca el aparea pe un disc cu anumite calitati si cu anumite limite fizice, pe care puteai sa pui 30 de minute pe o parte, 30 pe cealalta ...
Discurile te invatau cum sa asculti muzica. Cum sa platesti atentie la versuri, la sunet [indulge an old and weary man]. Te invatau sa apreciezi artwork-ul unui album. Te fortau sa iti pui mintea la contributie, sa iti fixezi atentia asupra chitarii, a bassului, sa urmaresti vocea. Te invatau fineturile unei productii.
Ce ma poate invata un iPod? Ma scuzati, era o intrebare retorica, e blogul meu, imi permit.
Dar am sa incerc sa va scutesc de prea multa istorie. O data la cativa ani, apare o trupa, sa spunem Green Day, cu al sau American Idiot, si ne miram ca cineva mai este preocupat de structura albumului per ansamblu. Poate ca mirarea este justificata fata de noi insine, dar in ceea ce priveste muzica, nu are nici un sens. Trupele intotdeauna si-au dorit sa scoata un album intreg, in care sa se poata desfasura, in care sa introduca cat mai multe din ideile lor. Noi suntem cei care ciopartim zilnic, ore, zile, luni de munca, amestecand diferite piese pe mp3-urile noastre, mai mult sau mai putin sofisticate.
Stiu ca nu am o varsta inaintata, dar as prefera sa surzesc de-a binelea, inainte de a descarca de pe itunes/istore prima si ultima piesa de pe Close to the Edge, impreuna cu jpg-urile de rigoare. Ce facem noi acum, nu este decat sa cream un turn Babel modern, in care nimeni nu se mai intelege cu nimeni. Uitati-va la albumele care sunt acum in topuri! Toate sunt pline de piese care ar putea fi oricand transformate intr-un single de succes [si nici nu am inceput sa injur marketingul de turma], dar nu asta este scopul final. Muzica trebuie sa aiba un inteles al ei, nu trebuie sa fie un cor desantat de petice. Dintr-un anumit punct de vedere, ne-am intors inapoi in anii saizeci, cand casele de discuri erau interesate in a produce single-uri de succes, dar la fel de bine erau interesate de tot ce avea plete, fie ca era vorba de urmatorul Cream, sau de un golden retriver, cum spunea Nick Mason in Inside Out.
Muzica din ziua de azi este dupa chipul si asemanarea magazinelor care vand playere la kg. Nu mai are nimic de a face cu arta. Ce altceva poate fi spus, cand am ajuns sa ne intereseze mai mult cum lumineaza gizmo-ul nostru, in loc sa ne facem timp 60 de minute pentru a asculta un album intreg. Nu este oare ironic ca toata aceasta truda a noastra, istovitoare, de a ne face procesul ascultarii muzicii preferate cat mai comod, a reusit sa ucida toata creativitatea din muzica? Sincer, dau un mp3 iRiver, oricui se ofera sa ma ajute sa imi car discurile si pickup-ul de la Tulcea.
*acest post a fost scris ascultand-o cu tristete pe Cami cum cauta un fisier al carui nume l-a uitat
Adesea ne plangem de calitatea muzicii din ziua de astazi. Nu mai sunt trupele de altadata, sau trupele de alta data nu mai scot albumele cu care eram obisnuiti, blah-blah ... Dar ce s-a intamplat de fapt? Trupele cu care eram obisnuiti s-au uitat la noi, cum abandonam rand pe rand, fiecare dintre suporturile traditionale, in cautarea solutiei ideale de a asimila pe nemestecate muzica pe care clamam de atatea ori ca o iubim. O data cu divortul de suportul traditional, am renuntat si la un alt element foarte strans legat de acesta. Mai precis, la structura albumului clasic [sa imi fie iertat ca tratez la gramada toate stilurile muzicale, dar rand pe rand, rock-ul a preluat din jazz si blues, hip-hop-ul din rock, muzica electronica si-a dorit sa faca albumele pe care le scoteau trupele de rock, si asa mai departe]. Faptul ca un album clasic din anii saptezeci, optzeci era definit de o structura solida, coerenta de la prima piesa si pana la ultima, si aici nu vorbesc despre discurile conceptuale, gen The Wall, Pictures at the Exhibition, Ollias of Sunhillow, sau altele, dar albumul obisnuit avea o coloana vertebrala, un fir interior pe care erai de la inceput tentat sa il urmezi, venea si din faptul ca el aparea pe un disc cu anumite calitati si cu anumite limite fizice, pe care puteai sa pui 30 de minute pe o parte, 30 pe cealalta ...
Discurile te invatau cum sa asculti muzica. Cum sa platesti atentie la versuri, la sunet [indulge an old and weary man]. Te invatau sa apreciezi artwork-ul unui album. Te fortau sa iti pui mintea la contributie, sa iti fixezi atentia asupra chitarii, a bassului, sa urmaresti vocea. Te invatau fineturile unei productii.
Ce ma poate invata un iPod? Ma scuzati, era o intrebare retorica, e blogul meu, imi permit.
Dar am sa incerc sa va scutesc de prea multa istorie. O data la cativa ani, apare o trupa, sa spunem Green Day, cu al sau American Idiot, si ne miram ca cineva mai este preocupat de structura albumului per ansamblu. Poate ca mirarea este justificata fata de noi insine, dar in ceea ce priveste muzica, nu are nici un sens. Trupele intotdeauna si-au dorit sa scoata un album intreg, in care sa se poata desfasura, in care sa introduca cat mai multe din ideile lor. Noi suntem cei care ciopartim zilnic, ore, zile, luni de munca, amestecand diferite piese pe mp3-urile noastre, mai mult sau mai putin sofisticate.
Stiu ca nu am o varsta inaintata, dar as prefera sa surzesc de-a binelea, inainte de a descarca de pe itunes/istore prima si ultima piesa de pe Close to the Edge, impreuna cu jpg-urile de rigoare. Ce facem noi acum, nu este decat sa cream un turn Babel modern, in care nimeni nu se mai intelege cu nimeni. Uitati-va la albumele care sunt acum in topuri! Toate sunt pline de piese care ar putea fi oricand transformate intr-un single de succes [si nici nu am inceput sa injur marketingul de turma], dar nu asta este scopul final. Muzica trebuie sa aiba un inteles al ei, nu trebuie sa fie un cor desantat de petice. Dintr-un anumit punct de vedere, ne-am intors inapoi in anii saizeci, cand casele de discuri erau interesate in a produce single-uri de succes, dar la fel de bine erau interesate de tot ce avea plete, fie ca era vorba de urmatorul Cream, sau de un golden retriver, cum spunea Nick Mason in Inside Out.
Muzica din ziua de azi este dupa chipul si asemanarea magazinelor care vand playere la kg. Nu mai are nimic de a face cu arta. Ce altceva poate fi spus, cand am ajuns sa ne intereseze mai mult cum lumineaza gizmo-ul nostru, in loc sa ne facem timp 60 de minute pentru a asculta un album intreg. Nu este oare ironic ca toata aceasta truda a noastra, istovitoare, de a ne face procesul ascultarii muzicii preferate cat mai comod, a reusit sa ucida toata creativitatea din muzica? Sincer, dau un mp3 iRiver, oricui se ofera sa ma ajute sa imi car discurile si pickup-ul de la Tulcea.
*acest post a fost scris ascultand-o cu tristete pe Cami cum cauta un fisier al carui nume l-a uitat