Unul dintre prietenii mei cântă într-o trupă şi ieri am fost să îl vedem într-un bar, cântând. Ştiam trupa, mai fusesem la concertele lor, nu este tocmai genul meu de muzica, un pop alternativ, un pic cam dezlânat şi pop, dacă e să ma întrebe cineva, dar cum nu e cazul am să îmi ţin părerile pentru mine.
Mai întâi aş remarca mai în glumă, mai în serios, apetenţa lor pentru localurile unde cobori pe scări luceafăr blând, de nu te mai vezi. Probabil că e o strategie de fidelizare a audienţei. Un pic mai brutală, dar merge. Îmi aduc aminte când lucram în baruri, aveam o teorie, cu cât mai adâncă hruba, cu atât clienţii vor sta mai mult. Pentru că te gândeşti la scările ălea şi te apucă disperarea. Şi setea.
Dar înapoi la muzică. Şi la locul în care s-a ţinut concertul. Acum, nu ştiu care este politica celor de la Downstairs, dar se pare că s-au inspirat din reclamele cu dinozauri dispăruţi pe motive de gripă, le ştiţi?. Pe scurt, era un frig de îţi intrau urechile în căciulă. Poate că la un concert de black, grey sau mai ştiu eu ce metal greu, nu ar fi contat. Aşa e metalul. Rece! Dar aici? E alternativ, după rece vine şi cald, unde e căldura? Sunt piese lente, îţi amorţesc picioarele. Lăsând gluma la o parte, poate că de obicei nu deschid miercurea. Poate că nu le mergea căldura. Dar mi-aş fi dorit să văd şi preţurile micşorate de frigul din hrubă. A, şi să nu uit, este de prost gust să ţii două plasme pornite în timpul concertului. Nici VH1 nu mai e ce era o dată. Nu te interesează concertul? Păi atunci, de ce naiba l-ai mai organizat la tine în cârciumă? Dar respectul e rara avis.
Hai cu muzica acum. Ieri am primit confirmarea că nu poţi face muzică ca un hobby (mă ia cu fiori, dacă mă gândesc la eventualitatea în care principala pasiune a lui Roger Waters ar fi fost filatelia, sau ar fi lucrat ca account manager pe undeva). E frumos, de deconectezi, trece timpul, ai ce arăta la nepoţi, dar atât. Dacă nu insişti, nu o să meargă. Dacă nu merge, parcă nu prea are sens. Sunt multe lucruri pe care poţi să le programezi din timp, dar nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl ai când asculţi o trupă care cântă de mult timp împreună. Aşa se întâmplă şi în cazul jam-session-urilor. E amuzant, dar nu se leagă prea mult. Iar în cazul muzicii cântate de prietenul meu, este un detaliu esenţial coordonarea. Dacă toba rămâne în urmă, dacă basul a ieşit din ritm, atunci s-a dus naibii totul. Dar poate că acord eu prea multă importanţă. De fapt, în toată muzica e aşa, ce vorbesc eu prostii. Dacă nu se leagă, iese o gherlă.
Problema frecvenţei concertelor este însă legată ombilical de interesul pe care şi-l dă casa de discuri. Şi managerul. Dar cu manageri gen Baron, la ce să te aştepţi.
Apropo, dacă îl ştiţi pe Baron (cel cu scandalul cu Betty de la Etno, Etnic, ceva în genul), bine, de la teve, nu din altă parte. Îşi mai aduce aminte cineva de casetele pirat cu Slayer de pe vremuri, cele pe care scria Baron? Să fie doar o coincidenţă? Cred că mai am una pe acasă, pe undeva. La aşa manageri, aşa muzică.
Ce mă roade în schimb este faptul că uite, există oameni care cântă, au piese compuse de ei, şi totul se opreşte aici. Îmi povestea amicul meu, că au cedat drepturile de autor casei de discuri. Primele trei albume! Acum, am o nelămuire, de ce ar fi interesată casa de discuri în drepturile de autor ale unei trupe pe care nu o promovează? Mie îmi sună a lasă-mă, da’ eu nu te las. De ce le-ai mai luat, când nu plănuieşti să faci ceva cu ele? Lasă-le naibii oamenilor. Să îşi promoveze ei muzica, după cum ştiu ei. Lipsa banilor este principala scuză pentru lenea caselor de discuri. Atunci învesteşte în artiştii tăi. Lasă-i pe ei să îşi promoveze muzica. Cum găsesc ei de cuviinţă.