02 martie 2009

Unde dai şi unde crapă

 

Citeam următorul fragment dintr-o dizertaţie:

Those seeking broad attention, like politicians and wannabe celebrities, may have the ability to share their thoughts in networked publics, but they may not achieve the scale they wish. The property of scalability does not necessarily scale what individuals want to have scaled or what they think should be scaled, but what the collective chooses to amplify.

şi mă gândeam că realizatorii de emisiuni din România vor să aibă controlul total asupra efectelor pe care le generează emisiunile produse de către aceştia. Pe scurt, o aduc pe Nikita x-ulescu, pentru că ştiu ce efect va avea. Limitat. Vor să play it safe.

La fel cum faptul că publicul are puterea de a-şi extrage exact ceea ce doreşte şi de a amplifica anumite părţi, independent de dorinţa autorului, cred că îi înnebuneşte pe politicienii care au ajuns să nu mai spună nimic, de teamă să nu creeze cine ştie ce scandal. Şi atunci preferă să o scalde la nesfârşit. Dacă îi urmăriţi cu atenţie, în special la Realitatea, aceştia nu reuşesc decât să multiplice un şablon deja încetăţenit. Următorul vorbitor încearcă să se agaţe de elementele cele mai generale din discursul anterior, diluând din ce în ce mai mult discuţia. Supiţă politică, cred că am putea-o numi. Astăzi facem politica eschivării.

Ca bonus, adăugaţi obiceiul complet enervant şi degradant de a repeta întrebarea sub formă de afirmaţie, asemenea unei păpuşi. Oare ei nu se urmăresc după fiecare reprezentaţie? Pentru că merită. De fapt, cred că este obligatoriu pentru orice politician să privească în retrospectivă prestaţia proprie de la televizor.

Dar tare îmi este teamă că le este ruşine.