Ieri, un alt prieten mi-a povestit cum s-a hotărît să-l voteze pe Nicuşor. Bravos, spun eu. După care trece la evaluarea primarilor existenţi şi surpriză, dintre toţi, tocmai pe Piedone îl găseşte demn de a fi reales. Bine, zic eu, dar omu a dat şpagă ca să ia carnetul de şofer, e un traseist cronic etc. Chiar crezi că a făcut ceva cu adevărat bun şi că bilele albe sunt mai multe decît bubele din capul lui? Păi, nu vezi, răspunde amicu. La el în sector chiar pare să se fi mişcat ceva. Nu conta calitatea materialului.
Even economists who view gift giving in utilitarian terms can't help noticing that cash gifts are the exception, not the rule, especially among peers, spouses, and significant others. For Waldfogel, this is a source of the inefficiency he decries. So what, in his view, motivates people to persist in a habit that produces a massive destruction of value? It's simply that cash is considered a "tacky gift" that carries a stigma. He does not ask whether people are right or wrong to regard cash gifts as tacky. Instead he treats the stigma as a brute sociological fact of no normative significance apart from its unfortunate tendency to reduce utility.
Citeam eseul lui Sandel şi mi-am adus aminte de pauzele, sincopele logice cu care oamenii operează atunci cînd îşi evaluează valorile în care cred. În general, suntem convinşi că împărtăşim aceleaşi crezuri, ceru-i albastru, Iliescu trebuie condamnat şi altele la fel. Dar la un moment dat, iată că suntem mai diferiţi decît ne aşteptam. Tot rafinînd, ne îndepărtăm de esenţa lucrurilor.
Şi mă-ndoiesc că dintre toate medicamentele compensate, tocmai un FPTP ar putea să ne reaşeze valorile la linia de start.