UPDATE: Mi-aş dori ca Florin să fi spus toate lucrurile ăstea în glumă, iar eu de prea multă tristeţe, să le fi luat în serios.
citiţi mai întăi articolul cu pricina
Top 10 motive pentru care muzica românească va cuceri lumea
Mi se întâmplă câteodată, cand mai prind o perioadă de optimism, ce-i drept mai rar în ultima vreme, să mi se pară că totul este roz (fără ponei), că orice mi-aş pune în cap am să şi realizez, mă rog, cred că aţi prins ideea. Ăsta este primul lucru pe care l-am gândit când am terminat de citit articolul de azi, scris de Florin.
Trebuie să vă spun ca sunt olecuţă subiectiv când vine vorba de Florin, măcar pentru simplul fapt că s-a numărat printre puţinii oameni care au avut răbdarea să citească un interviu nu foarte relevant, cu ani în urmă. Prin urmare, măcar şi pentru atât şi tot îi sunt dator.
Am văzut titlul dimineaţă, dar nu i-am dat mare atenţie, mi s-a părut o copilărie. Acum stau şi mă gândesc dacă nu cumva articolul n-ar trebui promovat, pentru ca lumea să îşi poată spune punctul de vedere. De prea mult timp, ne complacem într-o ciorbă din care, pe termen lung n-are nimeni de câştigat.
Îmi pare rău să îl dezamăgesc pe Florin, dar ceea ce face Inna, nu se numeşte muzică. Nu ştiu cum se numeşte, în facultate mi-am luat un singur curs de antropologie, şi la ăla nu m-am dus la examen. Prin urmare, nu pot să mă pronunţ. Dar la fel ca în cazul pornografiei, când dau peste muzică, o recunosc.
Printre puţinele dăţi când am nimerit peste subiectul Inna, a fost cu ocazia unui comunicat de pr, strecurat destul de penibil într-un telejurnal la antene. Ce m-a mirat şi m-a făcut să comentez cu amicul Orbitoru', a fost ciudăţenia situaţiei. Pentru un "artist" despre care gura târgului spune că ar fi printre puţinii care ar mai avea şi voce, comunicatul nu prezenta decât jpeguri. Nici un sunet, nici măcar o octavă. Tăcere de aur.
Bine, să nu ne amăgim, punctul slab al articolului scris de Florin NU este Inna, Doamne fereşte! Ar fi prea simplu. Este vorba despre întreaga pleiadă de pseudo-artişti care au trecut de la promovarea maieurilor celebre de puta madre la ochelarii de plastic şi tricourile roz. Mare brânză am făcut. Ce-am avut şi ce-am pierdut.
Asta nu este muzică. Şi nu este, nu pentru că o spun eu, ci pentru că aşa spune clientul. Chestiile ăstea nu sunt făcute să fie fredonate, să cucerească fani. De fapt, singura lor utilitate este ca fond sonor la diferite sindrofii simadicoase, de dorobanţi, prezentări de moda şchioapă, şi cam atât. Clienţii lor nu cumpără muzică, nu o vor pentru că este scumpă şi pretenţioasă. Din cauza asta au comandat ei trei mp3-uri. Pentru că n-au bani de aruncat pe muzică. Banii trebuie să se ducă pe lucruri mai serioase, maşini, ţoale, piţipoance. Versuri? Nu mă faceţi să râd. Cum era refrenul ăla, when there is no justice, is just us?
Ca să închei şi să nu vă mai ţin degeaba. Când marketerii au luat locul criticilor muzicali, dj-ii/producătorii (trec peste faptul că mi-am petrecut destule ore cu Reasonul şi Liveul în faţă, ca să ştiu că nu orice puşti care mânuieşte mouseul este şi producător) locul muzicienilor, nu pot să observ că peştele de sticlă a luat locul muzicii.
PS în privinţa kitchios vs. kitsch, ar trebui să cerem părerea diacriticii, că dexonline-ul este de altă părere dacă tot e să fie chici, să fie, dar să ştim şi noi.